Ziua aceea -2 – Palimpsest
In ziua aceea
cand te-am revazut
invesmantata-n negru
naufragiind pe-o insula misterioasa
plina de culori imbatate-n reverie-
galben albastre innobilate-n majestuosul violet,
din cerul deodata deschis,
ciorchini de lumini
risipeau in taina
vaerul din mine…
In ziua aceea
cand te-am intalnit
stancile se preschimbau in ape iuti de munte,
iar lutul meu din trup,
in floare dadea,
de dorul tau crescut in mine…
In ziua aceea
mai mult amuteam
decat vorbeam,
adulcitor simteam
cum piatra de pe inima
sfintita-n lacrima
nu mai durea,
curgea doar incet cu tine,
nascand meandre de culori
printre dendritele din mine…
De ziua aceea
cand vedeam gradini cu tine,
case si strazi se umpleau de zambetul tau,
curcubee nesfarsite imi chemau norocul,
vedeam cum din vremelnicii diurne
magnolii de zile cresteau cu miile
sa-ti mangaie cu ramul lor obrajii.
Sub pleoapa ta senina locuiam
departe de talazurile lumii inversunate,
intr-o corabie facuta numai pentru noi,
simteam cum pentru intaia oara,
cu Universul tot si chiar cu mine ma impacam.
In linistea adanca de-nceputuri regasite
miezul nerostitelor cuvinte
in noua carte a vietii
cu tine il dospeam,
si nu mai stiu daca plangeam, radeam
sau snopi de primaveri
pe campurile verzi ingramadeam…
Nevoia de alb
Nevoia de alb
e cum respiri –
e cum privesti
cu cat nesat
cand diminetile de Mai
isi resfira razele lor de diamant
prin matasea fina
a lebedelor pierdute
in visul undelor
din aerul tors pe oglinzile din apa…
Nevoia de alb
ca de un suras trecand
versul pe malul celalalt
al sufletului in dor de armonie
cu eul –cerc circumscris
al firii descatusate de angoase temerare.
Nevoia de alb
ca sa-mi pierd invelisul
plutind pe mari unduitoare
de valul aripilor de ingeri,
excelsior spre azurul cerului
in cautarea gandului purificat de patimi,
dincolo de nemurire…
Nevoia de alb
un gand curat,
o sclipire de nevinovatie
pe campul splendorilor
galbene-verzi
mai traiesti daca visezi ..
In lungul sir de primaveri
vedeam doar albul fetzei tale ,mir.
Nevoia de alb
e cautarea divinului
in nimbul inefabil
din ochii tai ..
Albul –Narcis ratacitor
in negrul fantanilor adanci
pana la uitarea de sine…
Nevoia de alb,
Nevoia de tine
sa tina cald in mine ..,
dincolo de Niagarele galcevilor arghirofile –
zdranganit asurzitor al lumilor
de ieri ,de azi si de maine.
Nevoia de alb
e cum respiri,
e cum privesti…
Primavara – Poem in proza
Primavara ochiul pleaca la cules de nestemate verzi cutreierand aleile rasfatate de sori glumeti ce scriu in dansul lor epigrame scaparatoare de luciri scurte, adesea inselatoare.
Aerul tot mai bland rasuceste cercuri tot mai largi de lumina, tot mai incapatoare si mai avide in campul visarilor unduitoare animate de crescendo-ul viorilor invizibile.Muzele verzi aduna luciri de izvoare in causul mainilor desteptat gurilor noastre insetate de prospetimi regasite. Echinox al infiriparii transparente pe fond de muzici aiuritoare, primavara este asceza inaripata planand catre verdele lumilor intermediare acolo unde cei muritori isi cauta nemurirea contempland fetzele ingerilor captivate de nimbul divinitatii. Primavara –prima noastra vara vrea parca sa ne incredinteze inca o data limpezirilor din aerul parfumat prin care se zareste « Paradisul pierdut »de fiecare dintre noi, zacand mai departe uitat in ungherele copilariei.
Mai stim oare sa imbracam haina cea noua, haina de sarbatoare cu dezinvoltura asortata preumblarilor prin livezile merilor ce dau in floare? Pot oare, harfele crengilor infiorate de murmurul vantului sa ne redea muzica departarilor spre care alergam altadata ,convinsi fiind ca dincolo de deal vom atinge cu mana linia orizontului?
Vara noastra, Primavara, mereu noua, mereu vaporoasa, aduci cu tine iar comori de frumusete-comori de prospetime, tot atatea trepte pe care urcam chivotul de vesnica tinerete cata ne poarta spre dumnezeire.
