UNICORNUL
De mult trecut-au anii, de mult o amintire
Mă bântuie adesea, a fost un vis-trăire?
Cu grijă, cu iubire, încep să scotocesc,
Din cufărul vieţii încerc s-o regăsesc,
E dor, e o chemare, e vis neîmplinit
Ce-n viaţă poate odată l-ai dorit?
Ceva ce tot nu vine, ceva ce-ai aşteptat
Să se întâmple odată, ceva frumos, curat?
Lumină şi văpaie, speranţă şi credinţă,
Dorinţă, puritate, iubire, suferinţă?
Ceva ce-n al meu suflet mereu mi l-am dorit,
Demult, demult odată aproape l-am găsit.
În zori de zi plecată, în mână cu o carte,
Să fac ce vreau, ce-mi place, să fiu cât mai departe.
Fără de griji, cu suflet curat ca de copil,
Am luat drumul pădurii, în luna lui april.
Era un aer proaspăt, aşa îmi amintesc,
Eram înconjurată de tot ce mult iubesc.
Copaci, flori de pădure în iarbă adânc pitite,
Frumoase, parfumate, dorite, negăsite,
Lângă stejarul falnic, locul de soare umbrit
Izvorul rece, iute şi tot ce mi-am dorit,
Pământul galben, reavăn, ritmicul clipocit,
Pietrele înverzite, cu drag le-am regăsit.
Pe piept cartea am pus şi ochii i-am închis
S-ascult foşnet de frunze, să mă cufund în vis.
Ascunse flori, parfumul, frunzişul des bogat,
Din pom ghinda căzută, de toate am uitat.
De paşi uşori, de-un zgomot din vis am fost trezită,
De unicornul alb, ce îl priveam uimită!
Păşea domol, piciorul cu grijă-l punea,
Trosnea craca uscată, capul şi-l ridica.
Dorinţa nerostită o asculta, se pare,
Venea tot mai aproape, simţea a mea chemare?
Capul c-un corn în frunte sfios şi-apropia,
Coama albă cu stele-împletite scânteia.
În ascunzişul verde, în luminişul pal,
În liniştea pădurii, visând la albul cal,
Uimită, fericită, robită şi vrăjită,
I-am înţeles chemarea ades în vis rostită.
Nu ştiu nici până acuma, nu ştiu cât am visat,
De când de lânga mine unicornu- a plecat.
Nu ştiu nici până acuma, un vis frumos a fost ?
De-atunci gonesc în lume, fără de niciun rost.
Il chem în prag de seara pe cel ce l-am trădat,
Il chem nerăbdătoare, pe cel ce l-am uitat,
Adesea când adorm, pe el îl am în gând
Si albul cal apare în vis din când în când.
FRUNZIŞUL PIŞCAT DE BRUMĂ
Frunzişul pişcat de brumă
Culoarea îşi schimbă
Pomii scutură galbenii
Vântul îi plimbă.
Covor auriu se întinde
Din pietre, frunze ţesut
Se-ntinde cât ochiul cuprinde
Pavăză, scut.
Sărăcit de frunzişul bogat
Trunchiul gol, despuiat,
Crengi uscate aşteaptă
Omătul curat.
Pe ram atârnate
Albe, imaculate
Ţurţuri de gheaţă îndoaie
Noile straie.
Nemişcate-n decor
Par să nu mai trăiască
Sub recele strălucitor
Mugurii încep să renască.
SUB PLOAIA STELELOR DE FOC
Sub ploaia stelelor de foc
Mă scald în razele de lună.
Cosiţele-mpletite în cunună
Aureola lunii o adună.
Cad mii de stele pe-a trupului iască
Scântei l-aprind vertiginos.
Nepăsătoare, focul las să crească,
Să ard pe rug de astru luminos.
FRUMUSEŢE CE ÎN SUFLET EŞTI
Frumuseţe ce în suflet eşti
Şi scalzi adeseori simţirea,
Eliberată-n spirit, în idei,
Porţi mai departe nemurirea.
Ceru-nstelat, a lunii rază,
A soarelui amurg,
Marea ce tainele veghează
Şi anii ce se scurg.
PRIMA ZĂPADĂ
Prima zăpadă,
Prunc curat, îmbăiat,
Se aşterne uşoară,
Fără păcat.
În straie de sărbătoare
Sunt pomii,
Cu stele la butoniere
Şi trabucuri de gheaţă,
Ca domnii.
Vata de zahăr pe ram,
Câtă vrei,
Te îmbie-n căuş
S-o aduni şi s-o bei.
Dar o singură pală de vânt
Scutură pudra,
Ţurţuri de gheaţă
Se înfing în pământ,
Butoniere din nea ţesute
Topesc onoarea stelei căzute,
Picătură tremurătoare
Lucind efemeră
În raza de soare.
Pete se-ntind pe covoru-de- omăt.
Închizi ochii şi vrei
Să nu mai vezi chipul
Lui Dorian Gray,
Zăpada-negrită,
Pomi goi, peisajul defunct.
În zare brazii cu cetina verde
În contrapunct.
Unda luminii lasă din nou
Raza speranţei să cadă
Pe suflete ce-aşteaptă iar
Prima zăpadă.
DESTINUL
În piaţa mare se duce o slugă
Şi-n grabă se-ntoarce, se-ntoarce-n fugă.
“Stăpâne” – zise – “sunt îngrozit:
La piaţă moartea am întâlnit!
Printre flori roşii era pitită
Privea spre mine, era uimită!
Să o păcălesc: azi la cinci seara
Vreau să ajung până-n Samara!
Dă-mi calul negru, să fug de soartă!”
Şi călărind ieşi pe poartă.
Pinteni îi dă, zboară ca vântul
Cu ochii cât vede, mâncând pământul.
La piaţa mare stăpânul purcede
Printre flori roşii, moartea o vede.
Răcni la ea: “Ce-ai cu-a mea slugă?!
De tine să scape, a luat-o la fugă!”
Îi spune moartea, – de răcnet speriată –
“S-o văd aicea, am fost mirată…
Ştiam că astăzi, pe la cinci seara,
Ne întâlnim la Samara!”
TRECUT-AU ANII
Trecut-au anii hoinari ca ţiganii,
Pe răboj curg, se-adună- n amurg.
Nimic din ce-a fost nu îmi e străin.
Din cupă beau vinul rubin.
Dulcele rozei am gustat şi veninul,
În palmă port semnul şi spinul.
Rândunea sunt pe meleaguri străine
Ce pleacă şi nu ştii, rămâne sau vine.
Popas fac acum în verde dumbravă
Să ascult inima, de dor bolnavă.
Iarba o paşte un blând unicorn.
Îl chem, din ulcior apa îi torn,
Cu sete bea, peste lut se apleacă,
Dor de oceanul adânc să îi treacă.
Fără cuvinte, privesc înainte,
Semnul crucii fac drept şi aştept.
GLOSSĂ
Întreabă şi ascultă,
De vrei ceva să-nveţi,
Pe cei cu mintea scurtă
Nu poţi să-i faci isteţi.
Să reuşeşti în viaţă,
Învaţă carte multă;
De pe a băncii şcoală
Întreabă şi ascultă.
Când o greşeală faci
Ai grijă, n-o repeţi;
Fii sincer, recunoaşte,
De vrei ceva să-nveţi.
Îţi spune unul, altul,
Minciuni şi vorbă multă,
Încearcă să-I îndrepţi
Pe cei cu mintea scurtă.
Şi dacă tot insistă,
De nu poţi să-i dezveţi,
Lasă-i, mergi mai departe,
Nu poţi să-i faci isteţi.
Nu poţi să-i faci isteţi
Pe cei cu mintea scurtă.
De vrei ceva să-nveţi,
Întreabă şi ascultă.
SĂ BEAU O STICLĂ DE ABSINT
Să beau o sticlă de absint
Cu Paul Gaugain şi cu Lautrec;
Încă o sticlă să deschid
Să beau şi chiar să îi întrec.
Cu ei să fiu – nu spectator,
Teme majore să dezbat
Şi pentru ele – la o adică
Sa fiu in stare să mă bat.
De ce cu ei aş vrea sa fiu
Să-nec amarul în pahar
Mă – ntreb aşa, într-un târziu,
O fi sau nu o fi-n zadar?
Nimic şi nimeni nu vibreaza
Pentru idei, pentru un scop…
Atunci de ce să mai fiu trează?
Mai iau o stică, scot un dop.
Gaugain îi spune lui Lautrec:
„Cred că-n Haiti o să plec,
Dar tu ce faci? Rămâi pe sec?”
„Rămân în absint să mă-nec”.
Discuţia se animează,
O voce aud, ca un ecou,
Revino-n timpul tău
Probează, încume-te din nou.
DATE NE-AU FOST PĂDURI DE BRAZI
Date ne-au fost păduri de brazi
Înalţi, cu cetina lor verde.
Uscaţi şi ruginii sunt azi
Petec de cer prin ei se vede.
Privighetoarea nu mai cântă
Îm crâng pe ramul înverzit.
În triluri nu se mai avântă;
Unde s-a dus? Ne-a părăsit?
În roiuri erau adunate
Albinele pe gălbenele.
Câmpiile viu colorate
Cu roşii maci şi albăstrele.
Uscat e totul, pârjolit
Nu poţi şi nu-ţi vine să crezi….
Nici fluturii multicolori
Pe flori zburând nu îi mai vezi.
Fără cârmaci pluteşte o barcă,
De val e dusă pe uscat.
Marea vuind, ieşind din matcă
Delfini la ţărm a aruncat.
Unde sunt verzile câmpii
Unde sunt stelele de mare,
Toate aceste minunăţii?
Tot ce e viu, frumos dispare
Sub razele dogoritoare.
Se zbat si pier vieţuitoare…
S-auziţi plânsul nu puteţi,
Nici lacrimile nu vedeţi…